joi, 23 februarie 2012

amintire...

M-am trezit de dimineaţă cu imaginea ei atât de clară în minte iar visul părea atât de real... Am cunoscut-o cu mult timp în urmă, atunci când aveam 11 ani şi am păşit timidă şi speriată pragul gimnaziului. I se citea în ochi şi în glas blândeţea pe care şi acum mi-o amintesc cu drag. Şi dacă închid ochii parca îi aud vocea spunându-mi să ies la tablă.  Da, era profesoara de română şi diriginta mea, o persoană pe care am admirat-o mult si de care am fost foarte ataşată. Aşteptam cu atâta nerăbdare orele ei. Parcă o văd intrând în clasă şi aşezându-se la catedră. Muştruluia uşor câte un coleg neastâmpărat, apoi scotea culegerea de gramatică şi trecea printre noi în spatele clasei. Acolo îi plăcea să stea mai mereu. Eram cea mai înaltă din clasă şi mă scotea mereu la tablă să scriu textul pe care apoi trebuia să-l analizăm. Nu putea fi dură nici când se supăra pe noi şi mereu ne făcea să ne simţim ca şi copiii ei. Copilul de atunci a suferit tare mult  când a trebuit sa urce într-o noua treaptă a vieţii şi să lase în urmă căldura şi blândeţea doamnei diriginte. O întâlneam pe stradă uneori şi de fiecare dată îmi făcea mare plăcere să mă opresc să o salut. Ultima oară am întâlnit-o acum câţiva ani...îmbătrânise mult, dar vocea... avea aceeaşi blândeţe ca şi atunci. Prinşi în vâltoarea vieţii de zi cu zi, uităm oameni care ne-au fost dragi. Nu ştiu când mi-am amintit ultima oară de ea si probabil nici nu m-aş fi gândit dacă nu era visul... chipul ei era la fel ca atunci când eu eram o fetiţă  şi zâmbetul...şi-mi răsună atât de clar în cap vocea ei. Ciudat...Mi-aş dori să o mai întâlnesc...n-am mai aflat nimic de ea, nu vreau să mă gândesc că poate...nu mai e...